Uneori e suficient un om pe un scaun, o masă şi o floare. Eckhart Tolle, despre prezent şi conştiinţă

Autor al cărţilor Puterea Prezentului şi Un Pământ Nou – ambele ajunse pe prima poziţie a listei The New York Times Bestseller – Eckhart Tolle este văzut ca unul dintre cei mai influenţi oameni din lume în materie de spiritualitate, învăţăturile sale regasindu-se in diferite religii şi culturi. La începutul lunii octombrie, acesta a fost prezent în Budapesta, în singura sa vizită în Europa în 2018 (ultima dată când a ajuns pe „bătrânul continet” a fost în 2015). În faţa a peste 3.000 de oameni, Eckhart Tolle a vorbit despre identificări, cum omenirea a pierdut legătura cu dimensiunea interioară mai profundă, următorul pas în evoluţie, despre timp şi prezent. FAIN.live a participat la cea mai recentă întâlnire a lui Eckhart Tolle cu cei interesaţi de spiritualitate şi redă câteva dintre mesajele acestuia.

Cu afirmaţia “Cuvântul cheie este ‘most’ (acum în limba maghiară – n.red.)” Eckhart Tolle a cucerit miile de maghiari veniţi să-l vadă în Budapesta.

Însă Tolle şi-a avertizat de la început publicul că nu se va plimba pe scenă şi nici nu le va cere oamenilor veniţi să-l asculte să strige împreună cu el „Aleluia!”, aşa că va fi nevoie ca cei de pe scaune să se concentreze pe acel „ceva” care e dincolo de cuvinte:

„Sunt două dimensiuni a ceea ce se întâmplă aici: una e că eu vorbesc, folosind cuvinte, concepte, iar voi ascultaţi, mintea traduce aceste concepte şi devin gânduri; cealaltă dimensiune e dincolo de cuvinte, de mintea conceptuală, dincolo de gând şi de gândire. Fie că-i dăm un nume sau nu, nu contează – am putea să-i spunei dimensiunea conştiinţei sau dimesiunea prezenţei din tine – este o dimensiune în conştiinţa umană. Şi, bineînţeles, folosesc cuvinte aici, care sunt concepte, dar nu le folosesc pentru că vreau să credeţi în cuvintele pe care le folosesc, nu vă cer să credeţi în ceva: “Trebuie să mă credeţi!”. Conceptele sunt doar folositoare pentru că indică spre conştiinţa mai profundă din tine”.

Eckhart Tolle îşi presară discursul – neîntrerup timp de două ore – cu glume, gesturi mai subtile sau efervescente, şi repetiţii intenţionate ale unor cuvinte sau uneori chiar propoziţii. Autorul vorbeşte însă liber, astfel că discursul nu urmareşte neapărat un fir logic – ar fi inutil, dacă e să ne luăm după „avertismentul” lui Tolle – ci mai degrabă se dezvoltă, atinge diferite idei, teorii şi învăţături, din care apoi izvorăsc noi subiecte.

Pacientul „zero” şi următoarea treaptă în evoluţie

Încă de la începutul discursului său, Eckhart Tolle spune că cei mai mulţi oameni nu sunt şi nici nu au fost în legătură cu acea dimensiune profundă din interiorul lor:

„Din păcate, majoritatea oamenilor în viaţă pe planetă acum, sau cei care au trăit în generaţiile din trecut, nu erau în legătură cu această dimnesiune, nu ştiau că există în interiorul lor. Au ratat-o. Deci, există un potenţial în fiecare om pentru o dimnesiune mai profundă a conştiinţei – am putea să-i spunem şi mai înaltă, depinde cum folosim limbajul. Eu prefer să spun o conştiinţă mai profundă decât conştiinţa conceptuală”.

Tolle crede că trezirea acestei dimensiuni este treapta următoare în evoluţia umanităţii şi lasă de înţeles că cei veniţi să îl asculte sunt prezenţi tocmai datorită unui contact cu acea dimensiune.

„După cum văd eu lucrurile, acesta este următorul pas în evoluţia umanităţii. Aş vrea să sugerez că evoluţia umanităţii nu e finalizată. Eu aşa sper, pentru că ar fi trist dacă ar fi aşa. Aproape că cineva ar putea să-i spună lui Dumnezeu: “Asta e tot ce poţi face? Sunt sigur că poţi mai mult!”. Dar Dumnezeu încă lucrează la tine, ca tine”, spune Eckhart Tolle.

Dacă accesarea dimensiunii profunde este saltul următor, atunci trebuie că şi actualul nivel la care a ajuns umanitatea a avut drept cauză un pas. Iar Eckhart Tolle spune că acesta a fost pe de o parte identificarea cu gândirea şi pe cealaltă cu corpul fizic – dar nu numai.

Întâi, despre corpul fizic şi conceptele care îl definesc:

„Unul dintre cele mai importante lucruri din viaţa unui om e simţul identităţii: “Cine sunt eu?”. Şi un copil care creşte începe să caute un simţ al identităţii, chiar şi un copil de 3 ani caută identitatea, poate să fie ceva simplu, de genul: “aceasta e jucăria mea”. Şi dacă cineva îi ia jucăria e foarte dureros, chiar dacă după 5 minute copilul şi-ar fi pierdut interesul în acea jucărie. Pentru că era începutul identificării cu lucrurile. Identificarea înseamnă a încorpora ceva în ceea ce simţi că eşti, să ai un simţ mai complet a ceea ce eşti, ca să ştii ce eşti. Bineînţeles, chiar şi înainte de jucărie, începe cu numele. E un lucru ciudat. Când copilul învaţa să vorbească, unul din primele lucruri pe care le învaţă este numele lui. Uneori, la început, copilul vorbeşte despre el la persoana a treia. Apoi conceptul de “eu” se uneşte cu conceptul mental care este numele lui. Conceptul devine receptorul multor alte lucruri, odată ce copilul creşte. Multe lucruri pe care el sau ea le caută pentru a avea un simţ de sine mai complet.

Corpul devine important – dacă este mai puternic decât al altora, mai frumos decât al altora. Corpul devine o imagine mentală, te identifici cu corpul tău, e un lucru foarte important în vieţile multor oameni. Identificarea fizică e atât de puternică la unii, încât au sentimentul că în principal sunt corpul lor, restul e “altceva”. Asta poate deveni (şi pentru mulţi este) o sursă de suferinţă, nefericire, pentru că îşi compară corpurile lor cu ale altora. Şi ajung la concluzia că nu sunt la fel de bune şi, astfel, apare un simţ de inferioritate – eu, ca şi corpul meu, faţă de alt corp – ceea ce e o sursă de suferinţă.

Dacă eşti norocos, corpul tău e mai puternic sau mai frumos decât al altora şi atunci identificarea e un motiv de mare satisfacţie, dimineaţa te uiţi în oglindă cu mare satisfacţie. Îţi faci selfie-uri în fiecare zi şi le postezi pe Facebook, afară în lume, apoi aştepţi “like”-urile, cât de multe. Iar acestea devin concepte parte a identităţii tale.

Dacă sărim în timp peste 30-40 de ani, persoana care e foarte identificată cu corpul, care în fiecare dimineaţă se uită cu mare satisfacţie în oglindă, se trezeşte într-o altă dimineaţă şi se uită în aceeaşi oglindă şi, dintr-o dată, observă că ceva e foarte greşit. Pentru că timpul a făcut ceva teribil corpului. Acum există o întreagă industrie, dacă ai destui bani poţi să faci un tratament corpului tău – mai ales dacă locuieşti în California, unde asta e foarte popular – şi să ai impresia că ai oprit timpul, că timpul nu îţi mai atacă corpul. Dar se întâmplă. Aşa că ce era înainte o sursă de mare satisfacţie, după ani, devine o sursă de durere şi nefericire.

Nu e cu adevărat corpul tău care te face nefericit, ci imaginea mentală a cine eşti tu este cea care a suferit o lovitură teribilă şi acum te uiţi la oameni cu 30 de ani mai tineri şi comparaţia cu alţii nu mai e o sursă de mândrie ci o sursă de durere, suferinţă.

Unii oameni sunt aproape tot timpul nemulţumiţi de corpul lor, alţii sunt foarte fericiţi – până când nu mai sunt – dar la cei mai mulţi depinde de la o zi la alta, de la o săptămână la alta. În funcţie de cât te-ai îngrăşat sau cât ai slăbit. E o combinaţie de bine şi rău.”

Cine a fost „pacientul zero” al acestei „boli” care duce, mai devreme sau mai târziu, la suferinţă?

„Totul a început în urmă cu mii de ani, cum aflăm din mitologia greacă, celebra poveste a tânărului care şi-a văzut reflecţia într-o apă şi a realizat că e foarte frumos şi s-a îndrăgostit de sine.

E un adevăr profund în acea povestire, vorbeşte despre începutul ego-ului uman. Ego-ul uman e dezvoltarea unei imagini mentale a cine eşti. Trăind prin această imagine mentală nu mai eşti tu, există încă cineva, o reflecţie, o reflecţie mentală cu care trăieşti. Mulţi oameni nu sunt fericiţi eu ei înşişi, au o relaţie problematică cu ei înşişi. Există o ruptură în identitatea lor – există un eu cu care se identifica, dar e o imagine creată.

Şi totul a început de la Narcis, care s-a îndrăgostit – mai bine spus a devenit obsedat – de o imagine a lui, confundând această imagine mentală a sa cu identitatea sa adevărată”, spune Eckhart Tolle.

Lecţiile bune ale celor pe care nu e bine să îi urmăm

Lumea e plină de viaţă fără ego şi oferă oamenilor lecţie după lecţie în ceea ce priveşte traiul fără griji şi suferinţă. Din păcate, cele mai la îndemână exemple nu sunt cele pe care ar trebui să le urmăm, spune Eckhart Tolle. Cine sunt cei care ni le oferă? Câinii, idioţii şi copacii.

„Un câine, de exemplu, nu a ajuns la această imagine mentală. Nu are probleme de stimă şi nu am întâlnit niciodată un câine care să aibă o problemă cu corpul lui. În mod ciudat, câinele nu are o relaţie cu el, la fel cum au oamenii. Câinele este el însuşi, doar este. Şi atunci trăieşte sub nivelul conştiinţei conceptuale, nu a ajuns la stadiul egoului, nu are o gândire conceptuală. Este conştient, dar nu are o identitate bazată pe o realitate conceptuală. Câinele sau pisica, o pasăre, nu au această realitate conceptuală, se află sub ea.

Din acest motiv, pentru el e mult mai puţină suferinţă psihologică decât în cazul oamenilor. Exceptând cazul câinilor care trăiesc prea mult cu oameni extrem de nevrotici, dar asta e altă poveste. Dacă îl compari pe câine cu stăpânul său, câinele e mult mai fericit decât stăpânul, în cele mai multe cazuri – poţi să-ţi dai seama după cum dă din coadă. E suficient doar să te uiţi la unii câini şi încep să dea din coadă. Dacă ar putea vorbi, câinele ar spune: “Viaţa e frumoasă, iubesc acest moment! Te iubesc pe tine!”.

Deci putem învăţa multe de la câini, dar nu ne putem întoarce acolo, nu ne putem întoarce la un nivel pre-conceptual de conştiinţă.

Treptat, oamenii au început să-şi piardă înrădăcinarea în existenţă. Cea pe care o au toate animalele. Să se simtă conectaţi cu ceva vast. Nu să se simtă ca şi cum sunt mici particule, aruncate de colo-colo, fără să fie conectate. Să simţi tot timpul că ceva lipseşte, că ceva nu e în regulă. Uitaţi-vă la un copac. Nu doar că are rădăcini fizice în pământ, dar contemplând un copac vezi că acesta există într-o stare profundă de nemişcare. Are conştiinţa sa, răspunde la mediu, creşte. Dar e total înrădăcinat, nu există simţul unui sine separat. La oameni acest simţ e uriaş, separarea de toţi ceilalţi, separarea de natură, separarea de existenţa în sine.

Dacă ai un sine predominant fericit eşti foarte norocos, sau foarte prost. Pentru că poate să însemne că exişti, parţial, mai jos de gândire. Ceea ce tradiţional se numeşte prost, sau idiot – înainte că termenul să devină incorect politic. Fiecare sat din timpuri medievale avea un măscărici. Era cineva a cărui minte era atât de nedezvoltată încât nu avea un ego, nu era foarte bun la gândirea conceptuală. Dar era, în multe cazuri, cel mai fericit din sat.

Exemplul e prezent şi în mitologie, dar acest nebun e foarte important, pentru că e conectat cu ceva ce omul mai avansat a pierdut. Şi în literatura mai recentă e prezent – Hobbitul, Stăpânul Inelelor. E puţin prost, pentru că nu e la fel de inteligent ca alţii, dar doar el poate să facă ceva, doar el are o anumită putere. Un film celebru e Forest Gump – despre un om a cărei inteligenţă e mult sub nivelul mediu, e un idiot. Dar într-un fel, viaţa se desfăşoară pentru el foarte uşor – orice are nevoie vine la el. E trimis în Vietnam să lupte în război, nu ştie despre ce e războiul, salvează vieţile multor oameni dar nu aşteaptă recunoaştere pentru că nu are un ego încă. E omul care nu are dezvoltat un ego complet”, explică autorul.

Parafrazând proverbul „fă ce zice popa, nu ce face popa”, ar fi bine ca oamenii să urmeze lecţiile date de cei de mai sus, însă ca parte a unui proces evolutiv, nu ca un pas în spate pe treapta evoluţiei.

„Nu putem să ne întoarcem acolo, din păcate. Nu încerc să vă duc înapoi, nu e drumul pe care trebuie mers”, punctează Eckhart Tolle.

Identificarea, atunci când pare că nu ai „nimic”

La fel ca miliarde de oameni care trăiesc acum pe Pământ şi toţi ceilalţi care au trăit până acum, Eckhart Tolle şi-a căutat şi el „sinele”. Numai că, spune autorul, n-a fost ajutat de multe dintre lucrurile care îi fac pe alţii să se „găsească” foarte repede – ceea ce însă l-a făcut să caute în profunzime.

„Alţi oameni nu se mai uită la corp, vor alte lucruri. Eu am făcut asta când eram tânăr, pentru că nu eram nici arătos, nici nu aveam un corp puternic, aşa că ce poţi să faci? N-aveam bani să pun haine de designer pe corpul meu, aşa că nu puteam face nimic. Alte lucruri pe care oamenii le caută pentru a obţine un simţ al identităţii pot fi familia, de unde vin, cine sunt strămoşii, ce au obţinut, care e statusul meu social. Eu n-am avut nici asta, nu eram un aristocrat, nu ştiam nimic decât despre bunici, nu am avut strămoşi acum 500 de ani care să locuiască într-un palat frumos.

Aşa că am continuat să îmi caut sinele.

Nu eram la nivelul la care aş fi intrat într-o bandă, cum fac unii tineri pentru a avea o identitate. Şi îşi fac un tatuaj. E total absurd, dar aşa funcţionează, e satisfăcător pentru o vreme pentru că crezi că ştii cine eşti.

Fiecare fiinţă umană vrea să ştie cine e şi să fie asta cât mai complet. Finalmente, fiecare se caută pe sine”, spune Eckhart Tolle.

Autorul nu a vorbit mai mult despre călătoria sa din această perspectivă, până la final, când una dintre ultimele fraze pe care le-a spus a fost: „Eu ştiu că n-aş fi aici dacă nu ar fi fost toate obstacolele pe care le-am întâlnit în viaţa mea”.

Povestea sa e însă cunoscută de mai toţi cei care i-au citit cărţile ori s-au intersectat cu învăţăturile sale. La vârsta de 29 de ani, după ani de zile în care s-a confruntat cu stări de depresie, anxietate şi frică, a avut o revelaţie, după cum singur mărturiseşte:

„Nu mai puteam trăi cu mine. Şi din această stare s-a născut o întrebare fără răspuns: Cine e acel „eu” care nu mai poate trăi cu sinele? Ce este sinele? M-am simţit tras într-un vid! N-am ştiut atunci că ce se întâmpla cu adevărat era că sinele construit de minte, cu greutăţile şi problemele sale, care trăieşte între trecutul nesatisfăcător şi viitorul nesigur, s-a prăbuşit. Se dizolvase. A doua zi dimineaţa m-am trezit şi totul era atât de liniştit. Pacea era acolo pentru că nu era un sine. Era doar un sentiment de prezenţă, de existenţă, doar observând şi privind”. (sursa)

Adulţii sunt doar nişte copii care îşi vor jucăria

Exemplul dat de Eckhart Tolle cu un copil care plânge dacă cineva îi ia jucăria, pentru că aceasta e parte a identităţii sale, e unul mult mai profund decât pare iniţial. Asta pentru că, aşa cum explică autorul, „fiecare se caută pe sine, chiar dacă nu ştie”. Iar pentru mulţi, răspunsul pare să fie în lumea din jurul lor – o reţetă pentru suferinţă, spune Tolle. Aşa că soluţia este renunţarea la aşteptări, mai ales atunci când acestea vizează exteriorul:

„Trebuie să faci faţă situaţiilor de viaţă cât poţi de bine, dar să nu ai aşteptări nerealiste. Aceste aşteptări sunt ca situaţia ta de viaţă să fie atât de bună încât să te simţi fericit şi împlinit. Practic, ce înseamnă, este că vrei ca lumea să te facă fericit. Prin lume înţelegem alţi oameni, situaţii, evenimente, locuri, posesii, reuşite. Dacă vrei ca lumea să te facă fericit cu adevărat nu vei ajunge la asta, pentru că este prea fragilă, prea nepermanentă.

Dacă te aştepţi ca cineva să te facă fericit, aceasta e reţeta pentru nefericire. În mod ciudat, persoana care te face foarte fericit azi – te îndrăgosteşti, te căsătoreşti şi apoi mergi în luna de miere – după trei ani nu mai e la fel. Începi să observi aspecte la acea persoană despre care nu ştiai că sunt acolo: „aceasta nu e persoana în ochii căreia mă pierdeam când ne-am cunoscut”. Aşa că persoana care te făcea fericit, acum te face foarte nefericit, aceeaşi persoană, nu e ciudat?

Într-un fel aproape toată lumea va avea suspiciunea, la un moment dat, atunci când trăieşte cu cineva că s-a căsătorit cu persoana greşită, că a făcut o mare greşeală.

Poţi să experimentezi lumea, dar nu să cauţi satisfacţia, lumea nu te poate face fericit – nicio persoană, niciun loc, nicio reuşită sau posesie. Posesiile sunt o altă problemă – cumperi ceva şi mergi acasă şi scoţi acel lucru din pungă şi eşti satisfăcut, pentru moment. Pentru unii, satisfacţia pe care o aveau când cumpărau acel lucru deja dispare când ajung acasă, se gândesc să înapoieze acel ceva.

Aşa că dacă lumea nu te poate face fericit, de ce există lumea? Lumea există pentru a te face conştient, să te provoace. Asta înseamnă că e aici pentru a te face să te confrunţi cu obstacole. Mulţi oameni cred că au fost aleşi special de viaţă sau Dumnezeu sau altă deitate să le saboteze vieţile.

Toată lumea are o situaţie de viaţă şi foarte puţini au o situaţie de viaţă satisfăcătoare, sau o au doar pentru scurt timp. Ai putea crede, când intri pe Facebook, că e plin de oameni care au situaţii de viaţă complet satisfăcătoare, văzând pozele lor în care mănâncă la restaurant sau fac lucruri interesante. Tehnologia ne-a oferit, în mod miraculos, ocazia să avem nu doar un ego al minţii în creierele noastre, ci să-l proiectăm în lumea largă, şlefuindu-l şi mai mult. Oamenii care nu ştiu cum funcţionează lucrurile ar putea crede că toată lumea o duce bine în afara lor. Şi se vor preface şi ei apoi”.

Gândirea şi timpul. De ce „prezentul” este cheia

Eckhart Tolle salută progresul umanităţii ca urmare a apariţiei limbajului, gândirii şi conceptelor: „Un incredibil pas înainte  în evoluţie”. Totuşi, spune autorul, într-o lume a polarităţilor, este de aşteptat ca opusul să aibă o însemnătate la fel de mare. O dovadă ar fi felul în care e văzută acea perioadă.

„Există poveşti antice din diferite culturi ale lumii, care toate vorbesc de “Epoca de Aur”, dar i se mai spune şi Paradis, Grădina Eden. Un timp când nu exista suferinţă, cand oamenii trăiau fericiţi. Cred că e o amintire a unui stadiu pre-conceptual al conştiinţei umane, când identitatea nu se trezise încă. Oamenii par sa aiba o vagă amintire, pe care au pierdut-o sau care pare pierdută.

De ce au pierdut-o? Pentru că s-a întâmplat ceva în ei, un pas important în evoluţia conştiinţei, care se numeşte gândire. Au dezvoltat capacitatea de a gândi conceptual. Este, bineînţeles, legată puternic de utilizarea limbajului. Gândirea conceptuală înseamnă de fapt să vorbeşti cu tine în mintea ta. A fost un pas înainte incredibil în evoluţie. Unii antropologi cred că oamenii, când au început să gândească, la scurt timp după ce au început să vorbească, erau deseori surprinşi de propriile gânduri şi credeau că Dumnezeu sau un Dumnezeu le vorbeşte.

A început apoi progresul, foarte încet la început, dar au început să se dezvolte civilizaţii. S-au întâmplat lucruri incredibile. Dar noi trăim într-o lume a polarităţilor, ceea ce înseamnă că atunci când câştigi într-o parte, pierzi în cealaltă. E un preţ de plătit pentru tot.

Treptat, oamenii au devenit tot mai nefericiţi. Treptat, existenţa umană a devenit tot mai problematică.

Deci a existat o dezvoltare incredibilă prin gândire, a venit ştiinţa, care e gândirea aplicată. Iar preţul de plătit a fost unul mare – suferinţa. Cum a spus Buddha: “Toată viaţa e suferinţă”.

Nu puteai să te regăseşti, erai pierdut. Apoi ai început să cauţi simţul de sine în dimensiunea gândirii. Despre asta am vorbit mai devreme, de nevoia de a adăuga întotdeauna ceva simţului de sine creat de minte”, spune Eckhart Tolle.

Iar Tolle punctează că dimensiunea gândirii este cea care îi face pe oameni să confunde situaţia de viaţă pe care o trăiesc cu viaţa în sine.

„Toată lumea de aici are o anumită situaţie de viaţă. Atunci când vorbeşti despre viaţă, despre cine eşti, începi să te gândeşti la tine şi la viaţa ta. Pentru majoritatea oamenilor e o poveste din mintea lor, din care îşi iau sensul de sine: lucruri pe care le ai în posesie, realizările şi nerealizările tale, succesele tale şi eşecurile, relaţiile, corpul – toate acestea sunt condiţionările minţii care depind de ce ţi s-a întâmplat din copilărie şi până acum. Mintea a devenit condiţionată, identificată cu una sau alta.

Orice situaţie în care eşti nefericit, în orice formă, eşti iritat, nervos – aştepţi pe cineva, aştepţi la aeroport. E o situaţie minoră, dar viaţa e plină de astfel de situaţii. Dacă eşti inconştient – spiritual vorbind, ceea ce înseamnă complet identificat cu mintea conceptuală – atunci crezi că toate aceste evenimente, situaţii şi oameni te fac nefericit. Dar dacă te trezeşti în acel moment, realizezi că nu e situaţia, e povestea din mintea ta care creează emoţia de nefericire.

Dimineaţa, când te uiţi pe geam, poţi să vezi ploaia şi să spui “o, nu, încă o zi mizerabilă, nu ştiu câte mai pot îndura în viaţa mea mizerabilă”. Pentru că adaugi multe gânduri acestui moment. Cum l-ai experimenta dacă ai îndepărta draperiile şi doar te-ai uita afară – nu mai e nefericire, pentru că nu vezi prin sinele conceptual, vezi prin conştiinţă. Aceasta este marea eliberare, să vezi ceva prin conştiinţă în loc de sinele conceptual condiţionat. Suferinţa se evaporă. Este uimitor să poţi să faci diferenţa între situaţia care există şi interpretarea situaţiei. Dacă retragi povestea, ce rămâne este doar existenţa acestui moment, aşa cum e. Nu te mai lupţi cu existenţa, permiţi acestui moment să fie aşa cum este. E o eliberare uimitoare. Şi odată cu asta, sinele conceptual, creat de minte, se micşorează. Ce îi ia locul este o dimensiune diferită de conştiinţă pe care am putea-o numi prezenţă sau conştienţă.

Mulţi oameni duc cu ei o povară imensă în fiecare zi şi acea povară pe care o cară o numesc „viaţa mea”. Spun: „Nu trebuia să fie aşa, când aveam 20 de ani îmi imaginam ceva foarte diferit, când a început să o ia pe drumul greşit? Păi, a început cu părinţii mei, dacă aş fi avut părinţi mai conştienţi poate lucrurile erau mai bune, dacă viaţa m-ar fi tratat mai drept, aş fi ok. Însă multe lucruri n-au mers bine, totul merge în jos. Nu pot să nu mă gândesc la asta, nu pot să nu mă gândesc”.

Milioane de oameni duc cu ei acea povară mentală şi emoţională şi cred că aceasta e realitatea lor şi nu îşi dau seama că nu e realitatea, ci e realitatea conceptuală, care e compusă din gânduri. Te gândeşti continuu la viaţa ta şi eşti atât de identificat cu gândirea încât eşti gânditorul nefericit. Aşa că e incredibil să vezi câţi oameni merg în mormânt cu această povară a nefericirii, a sinelui nefericit.

Nu tebuie să fie aşa, dar cum te poţi elibera? Nu e atât de dificil. Confunzi viaţa cu situaţia de viaţă, care vine din trecut şi merge în viitor când crezi că se va rezolva. Este în natura fiecărei situaţii de viaţă să fie precară, nu se poate ca totul să meargă perfect –  te descurci foarte bine financiar şi apoi te părăseşte soţia sau corpul tău e foarte sănătos dar îţi pierzi slujba. E bine să te străduieşti să-ţi faci viaţa mai bună, bineînţeles, să dai tot ce-i mai bun, e foarte bine ca situaţia ta de viaţă să se îmbunătăţească. Singurul lucru care nu funcţionează e să te cauţi pe tine în situaţia de viaţă. Să cauţi sentimentul de „complet”. Pentru că totul e nepermanent”, punctează Eckhart Tolle.

Când Eckhart Tolle ajunge să vorbească despre timp, discursul devine şi mai profund. Cel al cărui nume a ajuns prin asociere să fie aproape sinonim cu noţiunea de „prezent” spune că timpul nu există în afara minţii, iar fiecare dintre noi trăieşte, conştient sau nu, doar în „acum”.  Şi, la fel ca şi în cărţile sale, Eckhart Tolle tratează subiectul ca pe o meditaţie – cel care ascultă sau citeşte e invitat, subtil sau direct, să experimenteze:

„Timpul e cel mai ciudat lucru din univers. Timpul te ucide, treptat. Fiecare dintre noi are o boală fatală, doar că nu ştim data. Aşa că situaţia de viaţă există în timp, însă timpul există în minte. Timpul pare să fie ca un tren rapid, nu se opreşte niciodată, nu poţi coborî. Pare să fie peste tot, să afecteze totul, ca să faci orice ai nevoie de timp. Dar întoatdeauna experimentezi viaţa ca momentul prezent, întotdeauna este acum. Niciodată în viaţa ta n-a fost un moment care să nu fie acum. Nu va fi niciun moment în viaţa ta care să nu fie acum. Şi când te gândeşti la trecut, acesta apare în momentul prezent ca un gând. Aşa că timpul nu are, obiectiv, o existenţă independentă faţă de mintea ta.

De exemplu, niciun explorator nu a întâlnit viitorul. Au mers la Polul Nord, la Polul Sud, în spaţiu, dar niciunul nu a spus „am găsit viitorul”. Pentru că în momentul în care viitorul apare, îl poţi experimenta doar ca momentul prezent. Viitorul e un gând din mintea ta, total identificat cu identitatea ta. Nu spun să îţi arunci toate ceasurile, pentru că e o iluzie. Ai nevoie de timp, pentru scopuri practice – o oră şi o dată.

Însă la un nivel mai profund, dacă te uiţi mai atent, timpul este întotdeauna gând.

Ai o situaţie de viaţă, însă mai important, ai o viaţă. E necesar să cari povara situaţiei de viaţă sau poţi accesa o altă dimensiune unde aceasta există în continuare? Trebuie să o confrunţi, dar există ceva mai profund, ceea ce numesc eu viaţa. Iar viaţa este momentul prezent, acum.

Există o uşă de acces: lasând în urmă situaţia de viaţă, experimentând doar acest moment, fără referinţe la viitor sau trecut. Ceea ce rămâne din tine dacă nu îţi aminteşti trecutul, dacă există doar acum. Primul lucru pe care îl observi sunt simţurile de percepţie: vezi ce te înconjoară, auzi. Respiraţia face parte din epxerienţa momentului prezent. Şi eşti în viaţă.

Experienţa imediată este să te experimentezi pe tine, fără concepte. Dar ce rămâne dacă nu mai sunt concepte? Sunt percepţiile. Dar ce fac aceste percepţii posibile, dacă nu ar fi cineva care să perceapă? Ce face posibil ca tu să fii aici, să percepi? Ce rămâne? Este sentimentul de prezenţă, fără atribute. E un sentiment primordial de „eu”. Îi spun „eul profund”. De obicei cuvântul „eu”, care e preferatul tuturor, se referă la eul construit de minte – eu şi viaţa mea. Însă aici poţi realiza un eu care este mai profund, nu e separat. Dar dacă există o fiinţă mai profundă, un sentiment de prezenţă, de unde ştii că exişti? Putem spune că este conştienţa, fără de care nu ar fi simţul percepţiei. Deci devii conştient în acest moment de faptul că eşti conştient. Nu poţi să o spui, dar o ştii. O numesc identitatea-esenţă. Cealaltă identitate o numesc identitatea-formă, toată lumea o are. Însă cei mai mulţi oameni sunt inconştienţi, spiritual vorbind, se cunosc pe sine doar ca identitate-formă, care este corpul şi identitatea psihologică din minte. Şi continuă să caute, pentru că având doar asta, cumva realizezi că e doar un fenomen de suprafaţă. Şi sub suprafaţă există ceva foarte profund, iar când începi să simţi profunzimea, atunci, treptat, mergi acolo mai des, simţi identitatea-esenţă, şi povestea ta devine irelevantă atunci când simţi asta.

La început e doar o nemişcare, o prezenţă nemişcată. Mintea ar putea spune că are lucruri mai importante de făcut, nu vrea să te duci acolo, îţi va spune întotdeauna să nu mergi acolo. Cunoaşte-te ca şi conştienţă.

Atunci când asta se întâmplă, şi e foarte important, există un gol în firul gândirii. Poate că aţi observat, gândurile zboară tot timpul în mintea voastră, vorbeşti cu tine însuţi, mulţi spun că sunt pierduţi printre gânduri. Şi dintr-o dată, ajungi la sfârşitul unui gând şi există un gol între acesta şi următorul.

Nu gândeşti timp de 3, 4, 5 secunde. Nu gândeşti, eşti doar prezent, conştient. E o schimbare uimitoare. Nu există timp acolo, de aceea îi spune o stare de conştienţă fără timp. Apoi apare adevărata ta identitate. Ulterior poţi funcţiona ca o persoană obişnuită, cu situaţia de viaţă a ta, dar nu eşti pierdut în ea şi nu te mai face nefericit. Provocările vieţii nu mai sunt transformate în nefericire şi apoi orice se întâmplă te va ajuta să te trezeşti”.

Eckhart Tolle spune că „Epoca de Aur” este din nou la îndemâna omenirii, însă o altă fază a ei, una mai evoluată:

„Am venit o cale lungă de la timpul când era înrădăinaţi în existenţă. Am ajuns la finalul fazei în care suntem identificaţi cu gândirea şi acum ne ridicăm deasupra gândirii şi devenim din nou înrădăcinaţi în existenţă – nu înseamnă că nu mai gândim, dar nu ne mai pierdem printre gânduri şi nu mai suntem folosiţi de gândire – putem, pentru prima dată, să gândim creativ, într-o dimensiune mai profundă a conştienţei. De aici vine creativitatea. Orice persoană cu adevărat creativă intră în legătură cu acest nivel mai profund, nu gândesc, doar ascultă. Mulţi compozitori celebri spun că melodia a venit la ei gata făcută şi ei doar au scris-o, e acea inspiraţie. Multe lucruri se întâmplă când eşti în contact cu dimensiunea transcedentală – sună puţin abstract – dar nu trebuie să fie aşa. E dimensiunea care transcede totul dar nu exclude, e ceva mai profund şi să fii înrădăcinat în acea profunzime e sfârşitul fricii.

Schimbarea în conştienţă se petrece la un număr tot mai mare de oameni – sigur, încă o minoritate despre care nu vei auzi la TV în seara asta.

Deci scopul tău în viaţă e să cooperezi cu universul, care e în procesul de trezire. Conştiinţa care eşti tu este ceea ce numesc eu „lumina lui Dumnezeu”. Isus spunea discipolilor săi şi altora: „Sunteţi lumina lumii”. Asta nu înseamnă că sunteţi VIP, înseamnă un singur lucru: sunteţi conştiinţa lumii, conştienţa. Iar de acolo emana sursa vieţii, care e transcedentală, nu are un loc în spaţiu şi timp, la fel cum Soarele emană lumină.

Când te recunoşti pe tine ca şi conştiinţă, recunoşti adevărata ta natură. Asta nu înseamnă că vei ieşi pe stradă şi vei striga: „Sunt Dumnezeu!”. Nu vă sfătuiesc să faceţi asta. Pentru că nu e total adevărat, e ca şi cum o rază de lumină a Soarelui ar spune că e Soarele – e adevărat şi nu e adevărat. Eşti lumina lumii, care e conştienţa.

E o eliberare minunată să nu te mai pierzi în mintea ta. Destinul tău e ceva fabulos şi transcede ceea ce eşti ca persoană. Persoana e o sămânţă pentru noua conştienţă. Şi pentru persoana care întâlneşte toate obstacolele în viaţă, toate dificultăţile, acelea sunt lucrurile care fac sămânţa să dea rod. Trebuie să fiţi recunoscători”.

„Analogia pe care o folosesc deseori este că dacă eşti un val pe suprafaţa oceanului şi eşti înconjurat de alte valuri şi te compari cu ele, nu realizezi că Aceasta este doar o manifestare la suprafaţă a oceanului vast. Valul a existat doar la nivelul de suprafaţă, a cunoscut doar alte valuri şi a căutat împlinirea în alte lucruri de la suprafaţă. Dintr-o dată, valul îşi ia atenţia de la suprafaţă şi se opreşte din gândit şi devine conştient de profunzimea uriaşă care transcende ceea ce e el ca val. E ceva mai vast, nu separat, dar mai vast. E un paradox. Şi apare un sentiment de înrădăcinare în ceva mai vast, în existenţă”,

Eckhart Tolle.

Despre Eckhart Tolle

Eckhart Tolle s-a născut în 1948 în Germania şi şi-a descris copilăria ca fiind una nefericită, părinţii săi ajungând să se despartă. La 19 ani a ajuns în Londra, absolvind University of London şi făcând apoi muncă de cercetare la Universitatea Cambridge, unde i-a fost oferită o bursă.

După transformarea sa interioară profundă, Eckhart Tolle a ajuns să ofere consiliere spirituală, iar în 1995 s-a mutat în Vancouver, unde şi-a cunoscut viitoarea soţie, Kim Eng.

Prima carte a lui Eckhart Tolle, Puterea Prezentului, a fost publicată în 1997, iniţial doar în 3.000 de exemplare, însă acum volumul a ajuns să fie tipărit şi vândut în toată lumea, fiind tradus în peste 33 de limbi, inclusiv română.  Tolle a mai scris alte două cărţi între timp – Liniştea Vorbeşte şi Un Pământ Nou.

În prezent, Eckhart Tolle conferenţiază în diferite ţări din toată lumea şi organizează retrageri spirituale de câteva zile în ţări precum Franţa, Norvegia, SUA şi Canada.